Portugalia - Day 2: Colţişorul meu

Prima zi în Lisabona. Cu tam-tam-ul matinal de rigoare. E greu cu copiii la drum... *sigh*. De parcă nu am fi oricum rupţi de umblat şi tot nu am putea înghesui totul într-o zi.

De cum scoţi nasul din hotel, dai cu el de biserici. Asta pe lângă faptul că jumătate din străzi sunt cu sfinţi, cruci, naşteri şi pătimiri. Chiar şi "strada noastră" e a porţilor Sf. Antoniu. Deci, împreună cu alţi turişti şi cu un mix colorat de portughezi, intrăm în prima biserică. Surpriză, nu e aurită şi încărcată de picturi. Bolta înaltă e cărămizie şi în afară de altar, pereţii nu sunt zugrăviţi. Se sprijină pe coloane scorojite cu aer arhaic, ca nişte trunchiuri de copaci străvechi. Dau întregii clădiri un aspect organic, de parcă ar fi crescut direct din pămât. Am aflat ulterior că e aşa de la un incendiu încoace. O prefer aşa...

La intrare, doarme aparent un individ. Trei oameni s-au aplecat asupra lui. Credeam că pentru a-l da afară (oricât de aiurea ar fi să dai pe cineva afară din.... casa domnului), dar o femeie îi pune întrebări pe ton blând şi monoton. Individul răspunde tânguit. Ăştia erau în mod sincer îngrijoraţi, nu deranjaţi. Afară din biserică, pe o pasarelă atârnă un banner - "Lisboa, Ciudad de Tolerancia".

Mergem mai departe, crănâănind castane coapte. Pentru mine, ele ţin de plimbările de iarnă. Suntem în Praca do Figueira - o piaţă imensă cu două fântâni, o coloană cu statuia unui cuiva şi clădiri cu faţade fotogenice. Îmi aminteşte de Roma.

Şi aici, unul sau doi homeless. Unul însoţit de un prieten patruped. Se uită la o trăsură trasă de cai. Pe capră şed doi Moşi Crăciuni verzi, fac reclamă la loteria naţională, între "ziduri" de carton colorat, cu ilustraţii din... Spărgătorul de Nuci.

Din piaţă pornesc în toate direcţiile străduţe înguste, în pantă. Tot oraşul urcă sau coboară şerpuit în toate direcţiile. Ca în atâtea capitale venerabile, e plin de piatră cubică. Însă "lisboetas" primesc cu succes premiul meu - ale lor sunt perfect şelfuite şi îmbinate - nu îmi vor înţepa dureros tălpile obosite diseară. În afară de asta, sunt în multe locuri tăiate şi aranjate cu migală, pentru a forma diferite modele.

Ici e intrarea într-un pasaj printre clădiri. Dincolo, privind în lungul unei străduţe se vede Castelul Sf. Gheorghe (cu numele în portugheză aparent imposibil de pronunţat dacă nu eşti portughez). O apucăm şi noi pe una din străduţe şi curând suntem pierduţi printre căsuţe înghesuite (pe multe planuri paralele, în terase, în tot oraşul, chiar dacă de unde suntem nu le vedem), biserici, ziduri placate cu plăci de ceramică, numite azulejos. Peste tot luminiţe de Crăciun. Chiar şi autobuzele lasă câteodată la o parte numerele pentru a ne ura pe afişaj Feliz Natal.

Urc şi cobor, vânând unghiuri de pozat. Cerul e albastru şi e perfect, dar eu mai am şi pretenţia la oameni care fac parte din decor, nu care apar subit şi nelalocul lor în dreptul obiectivului. Păcat, de altfel, că pozele nu pot captiva sunetul. Peste străduţe pluteşte sunetul dulce şi melancolic al Fado-ului. Probabil de prin vreun magazin.

Luăm un bilet şi urcăm cu liftul. Adică elevador-ul. Sus are o platformă de belvedere. Totul din anul 1902. După cum arată motoarele, par a fi cele originale. De acolo de sus, Lisabona pare un oraş construit de către un copil năstruşnic, din cuburi de lemn. Totul învălmăţit în terase, totul acoperit de ţigle roşii sau colorate în nuanţe de verde şi bej. Drept în faţă se vede pe culme castelul. Iar în dreapta... în dreapta se află probabil motivul pentru care portughezii au avut aşa navigatori de seamă. Este estuarul larg al Tagului. Cealaltă jumătate a oraşului abia se ghiceşte la orizont pe celălalt mal, într-o ceaţă albăstruie.

O luăm "în spate", unde o pasarelă ne scoate din vârful turnului pe o străduţă din Bairro Alto, trecând pe lângă arcurile albe ale do Carmo, o biserică parţial fără acoperiş. Pe peretele cărămiziu al pasajului, cineva a scris cu migală ceva, un grafitti. Dupâ câteva minute de descifrare de la coadă la cap am rândului, eu am ajuns la concluzia că respectiva mostră de filosofie urbană murală este manifestul unui activist vegetarian. Traducerea în versiune propriu este "Âi se pare mult mai ciudat să te naşti cu un corp de găină decât cu un corp de om?". Uhm... nu. Mult mai ciudate sunt făpturile cu corp de om şi creier de găină :-)

Alte străduţe înguste, în alte direcţii, alte câteva biserici (de astă dată cu acoperiş şi picturi şi toate cele), alte faâade placate cu azulejos, alţi vânzători de castane coapte. Şi un soare tot mai puternic, care mă face să mă "decojesc" de un strat de haine. Sunt îmbrăcată de primăvară cu o zi înainte de Ajun.

Am început să căutăm străduţele care coboară şi tânguielile Fado-ului au fost înlocuite de cele ale pescăruşilor. Oraşele aşezate de-a lungul apelor gurgătoare au un farmec aparte. Iar pescăruşii fac parte din el, aşa cum fac şi porumbeii. Nu îmi plac oraşele fără păsări.

Încă o piaţă, imensă, încă o clădire cu faţadă de pozat, încă o statuie ecvestră şi un stol mixt de porumbei şi pescăruşi iar apoi... trepte late, tocite şi joase care coboară până la apă. Mă aşez să ascult câteva minute plescăitul apei. Două coloane se înalâă din ea, străjuind ţărmul. În vârful fiecăreia s-a aşezat, dându-şi importanţă, câte un pescăruş. De la Finding Nemo încoace, mă amuză teribil păsările astea.

Fac în lene câteva poze. Cu apă, pescăruşi, vapoare, ţărmul îndepărtat şi fratele mai mic al lui Golden Gate Bridge. Cică a devenit celebru de la ultimul James Bond încoace. Apoi, sunt "mânată" mai departe. Într-o străduţă lăturalnică, găsim un mic restaurant ne-turistic. Mănânc un prânz italienesc în Portugalia şi încep să notez câte ceva de peste zi, dar nici pomeneală să termin. Turul continuă, bifăm Dos Bicos, o casă cu faţadă ciudată. Prind o pauză pe o bancă, în timp ce se cumpără vederi, mai notez câteva rânduri. Pentru a nu ştiu câta oară, se apropie de mine un ins care vinde ochelari de soare. Îş refuz şi pe ăsta. E primul însă care îmi oferă şi adevărata marfă: haşiş.

Discut cu un ciobănesc german care îţi păzeşte teritoriul pe un mic balcon la etajul I al unei case, mai prind în obiectiv câteva stencil-uri, inclusiv unul pornografic. Am început să colecţionez poze cu grafitti.

Ajungem şi la faimoasa catedrală. Înaltă, boltită, impunătoare, făcută să te facă să te simţi mic, dar.... am şi aici acelaşi "dar" pe care l-am avut la Bazilica Sf. Petru, şi la Notre Dame şi în general în orice biserică "turistică". Mi se par complet desacralizate, reduse la simple monumente arhitectonice şi atât. Şi cu asta li s-a dus jumătate din aerul impunător, pierzându-şi solemnitatea.

Next stop - momentul meu preferat al zilei. Colţişorul meu de Lisabona: Miraduoro de Santa Luzia. Vedere asupra cartierului, cu turnuri şi cupole de biserici ridicându-se albe dintr-o mare vălurită de ţiglă roşie... până la Tag. Lat, imens de lat şi intens de albastru, brăzdat de urme de siaj câteodată, deşi majoritatea vaselor (de pescuit, presupun), odihnesc la fel de calm ca fluviul însuşi, de parcă ar avea o înţelegere superioară a firii şi ar fi conştiente că graba nu duce nicăieri.

Mă pierd în peisaj şezând cu spatele la un stâlp. În jos, marea de acoperişuri şi fluviul. În partea cealaltă - o mică grădină pitorească, copaci, tufişuri, bănci, peretele unei case îmbrăcat în azulejo... e un soi de concentrare de esenţă de Lisabona pe câteva zeci de metri pătraţi. Dintr-un colţ se ridică nişte acorduri de chitară, apoi începe şi percuţia. Sunt patru tineri într-un colţ al terasei care cântă pentru sine, cântă pentru toată lumea. Acuma se aude şi vocea, sfâşietoare: sey... resignada...

Sunt ruptă din atmosferă, deşi eu mi-aş fi putut petrece restul zilei acolo, între apă, soare, fado şi linişte. O altă înşiruire difuză de străduţe în pantă, toate cu piatră cubică, ne scot la un mic monument în cinstea celor care le-au pietruit cu atâta migală. Se lasă înserarea şi ziua se termină după încă ceva alergătură, undeva printre miriade de luminiţe de sărbători, vitrine cu cozonaci, nuci, fructe uscate şi miros de castane coapte.