de prin mailuri adunate: obsesii romanesti

A se citi cu umor. Şi cu mintea destupată.

Românii sunt obsedaţi. De diferite lucruri... Asta n-ar fi o problemă dacă aceste obsesii ar fi constructive. Uite, japonezii sunt obsedaţi de electronică şi au ajuns unde au ajuns. Francezii sunt nespălaţi dar au nasuri fine şi sunt obsedaţi de parfumuri. Şi uite unde au ajuns. Şi exemplele ar putea continua.

Din nefericire, la noi obsesiile nu sunt de natură colectivă. Adică, deşi românii împărtăşesc cam aceleaşi obsesii, ele sunt profund egoiste şi privesc fericirea personală chiar în detrimentul tuturor celorlalţi.

Top 10 obsesii româneşti

10. Obsesia cărnii din congelator. Cu toate că au trecut 20 de ani de când găseşti sute de feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă până la refuz congelatorul. Să fie acolo... Cine
ştie...

9. Obsesia messenger. Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe invisible...

8. Obsesia Coelho. Dacă n-ai citit Coelho... n-ai viitor frate! "Păi am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu..." "Te pişi pe ei! Citeste Coelho!"

7. Obsesia cu "casa pe pământ". Toată lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă pe pământ. Nu contează că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic! Nu contează nimic! Casă pe pământ să fie!

6. Obsesia auto. În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct. Pe străzile noastre există maşini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii... Punct.

5. Obsesia televizorului. Românul e devorator de televiziune. S-au facut nişte cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni! Mi se pare fascinant că românul este "europeanul" cel mai telespectator având în vedere că în România sunt, cu câteva excepţii, cele mai imbecile şi mai de prost-gust producţii!

4. Obsesia ţâţelor. Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie: "Ţâţele aduc rating!" Şi ştiţi ce e mişto? Că de câţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispoziţie internetul pentru labă. Dai un click şi gata! Cine dracu' mai aşteaptă emisiunea cu "Mama Natură" ca să-i "dea în cap lu' mutu". (Scuze, Adriane, dar aşa e expresia! Dacă vrei, schimbăm: "să'i dea în cap lu' Chivu")...

3. Obsesia haiducească. După o sticlă-două de vin şi cel mai prăpădit român devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere rascumpărări... Şi dup-aia, haiducia maximă: "Puşca şi cureaua latăăăăăă...". Apoi recunoaşte că e impotent: "Ce bărbat am fost odatăăăăăă..."

2. Obsesia celulară. Pentru român, telefonul mobil reprezintă un statement. Am văzut vânzătoare în magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu deşi eu poate câştig de 30 de ori mai mult. Ăsta e un mare mister! Cum ajunge un om cu salariu de 10 milioane să aibă un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el!

1. Obsesia "dacă ala nu face, de ce sa fac io?". Asta de obicei e completată şi cu o doză de mândrie: "Ce? Sunt mai prost?!" .... DA!

vigilante

Din nou despre deşeuri subumane.

Joi mi-am comandat la lucru o pizza. Când am coborât la poartă să o iau, l-am întrebat pe portar dacă nu are să îmi dea nimic de citit. De obicei se află pe acolo prostioare gen Şapte seri, numai bune de frunzărit cu o felie de Pizza Funghi în mână. Şapte seri nu era, dar mi-a dat omul din alt teanc două ziare. Bad idea, eu chiar aveam poftă de pizza aia.

Bad idea pentru că ochiul meu cade pe următorul titlu din Adevărul de seară: "Poliţist timişorean, traficant de minore":

Agentul Vasile Drăgan e acuzat că a vândut o fată cu 800 euro. Poliţistul a fost adus cu o ambulanţă, azi dimneaţa, la Tribunalul Timiş, judecătorii urmând să stabilească dacă îl vor aresta preventiv pentru 29 zile. Agentul Secţiei 4 Poliţie din Timişoara este cercetat de procurorii DIICOT pentru trafic de persoane. Suspectat că este implicat în comerţul cu carne vie, acestuia i s-a făcut rău, ieri după-amiază, in timp ce era audiat de anchetatori.

În articol tronează si o poză a respectivului exemplar de deşeu subuman, pe targă, în mare suferinţă. Creştere tensională, cică. A leşinat. Sărăcuţul, o fi sensibil... prea mult stres pe capul lui, presupun... Da' crăpi dracului, javră. Că eşti plătit din banii mei ca să faci să ajungă după gratii scursurile ca tine.

A propos, îmi place şi termenul ăsta politically correct de comerţ/trafic de carne vie. Traficul de carne vie e ăla când trece un tir plin de vaci sau porci, de duhneşte şoseaua în urma lui, iar comerţ cu carne vie fac pet shop-urile care vând hamsteri şi canari. Mă iertaţi, dar vânzarea de oameni (al cărei concept în sine este strigător la cer şi căreia i se adaugă o întreagă paletă de alte infracţiuni - răpire, sechestrare, privare de libertate, şantaj, viol, vătămare corporală, supunere la muncă forţată, proxenetism şi cum le-o mai fi zicând tuturor în păsăreasca juridică) se practica într-o orânduire socială numită sclavagism. Este practicarea în continuare a sclaviei, deci ce e cu mănuşile alea de catifea - al cui auz şi simţ estetic nu avem voie să îl deranjăm cu cuvinte "tari"?

Revenind la amocul care mă apucă în situaţii din astea, am avut un mic high imaginându-mi că domnul poliţist a avut parte de o audiere ca în filmele cu duri, cu bocanci încasaţi în... locurile sensibile. Am uitat pe moment că el este un sensibil care leşină de stres. A propos, domnule poliţist (şi zău, scuip cuvântul când îl pronunţ în legătură cu un asemenea specimen de deşeu), aţi citit chestia asta pompoasă pe site-ul Poliţiei Române? " Din 1990, Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranţa persoanelor, a colectivităţilor, drepturilor legitime ale cetăţenilor, precum şi a altor drepturi prevăzute în acte internaţionale la care România este parte.". Vă spun ceva cuvintele alea - siguranţă, drepturi legitime, bla-bla?

Eh, aşa cum domnului poliţist i se, pe româneşte, rupe de siguranţă şi drepturi, aşa mi se rupe mie de drepturile unor asemenea specimene. Şi copil intoxicat de filme americane fiind, mă văd transformându-ma în ceva alde Bruce Willis şi cărând bocanci în mutrele unor asemenea indivizi până obosesc.

Da ştiu, the good guys never do that. Pentru că făptaşii trebuie să răspundă în faţa justiţiei, că nu suntem cu nimic mai buni decât ei dacă îi "executăm". Atât că nu consider aşa o creatură om, ci deşeu. Iar deşeurile se aruncă în groapa de gunoi şi se incinerează.

După ce îmi revin din mica reverie şi îmi dau jos mantia imaginară de vigilante neîndurător, nu îmi râmâne decât să încerc să mănânc totuşi pizza şi să mă reapuc de lucru. Că am de lucrat, ca să iau un salariu din care să plătesc impozite, din care sunt plătiţi poliţiştii care îmi asigură siguranţa şi drepturile şi din care li se dă de mâncare în închisori celor care fac "comerţ cu carne vie".

prin ocheanul întors

Este titlul unui editorial.

Mai exact, editorialului lui Harris Wallmen, redactor şef al revistei lunare Photo Magazine. Da, dau banii pe aşa ceva. În afară de un ocazional Rebusache, de obicei când merg cu trenul sau o la fel de ocazională 100 mari personalităţi (sau aşa ceva), tot când merg cu trenul, este singura "bucată" de presă românească pe care o cumpăr.

Am vrut să spun că individul respectiv este un tip inteligent. Probabil cât se poate de adevărat, dar voi spune în schimb doar că este un tip pe placul meu. Le zice bine, dom'le. Nu ţin minte să fi citit vreun editorial al său cu care să nu fi fost de acord, la care să nu zic "da, măi... are dreptate" sau chiar "uite că şi ăsta zice ca mine".

Sincer, mă face să mă simt bine, aşa, ca mică perversitate de "mai sunt ca mine, not all is lost". Perversitate pentru că 1) nu sunt eu neapărat punctul de referinţă pentru idei/opinii/principii sănătoase într-o lume nebună şi 2) editorialele lui au adesea rezonanţa unei palme. O palmă izvorâtă dintr-un sentiment de revoltă vis-a-vis de o stare de fapt (cel mai adesea creată de semeni), dată unui obraz mult prea nesimţitor. O palmă trasă cu sete, din suflet, răsunătoare... însă răsunătoare într-un mediu limitat, aş îndrăzni să spun. O văd şi o aud din ăştia ca mine care se bucură că mai sunt şi alţii ca ei, iar pe cei care o încasează nu cred că îi ustură cum ar trebui, pentru că nu prea îi văd genul de oameni care cumpără reviste de fotografie. Sau cărora le pasă de ceea ce le spune un tip inteligent. Pardon, un tip pe placul meu.

Ca întotdeauna, editorialul din octombrie este legat de o serie de fotografii / un artist prezentat în paginile revistei. De această dată, Walter Rosenblum cu ceea ce Wallmen numeşte "copilăria capitalismului" în America. Pornind de la imaginea copiilor din fotografiile respective, urmând paralela cu propria copilărie, apoi cu ceea ce înseamnă copilăria astăzi, făgaşul gândurilor ajunge pe undeva pe aici:

Primul lucru la care sunt buni banii este pentru înălţarea zidurilor: la case, la grădini, între oameni. Copiii nu mai au cu cine să se joace. Copiii jinduiesc la jucăriile celuilalt, la hainele lui, la dulciuri şi excursii.

Curând vor ajunge cu toţii să aibă suficient, dar zidurile sunt deja atât de înalte încât nu îl mai poţi găsi pe celălalt. Isteria creată de dorinţa de înavuţire creează numai orbi la tot şi la toate, în goana după mai mult. Nu sunt foarte greu de observat. Ieşiţi doar pe străzi şi contemplaţi pentru câteva clipe oamenii care vă înconjoară. Indivizi bogaţi şi indivizi care vor să fie bogaţi.

Este ceea ce am gândit de atâtea ori când venea vorba de "cum eram noi când eram copii" şi "cum sunt ăştia de acum", după care urma inevitabil o nostalgie difuză şi sentimentul că am pierdut ceva, pentru totdeauna.

Ca de obicei, Wallmen găseşte o rază de speranţă. Şi tot ca de obicei, posibilitatea de salvare este undeva în mâinile oamenilor. Atât că eu încrederea în oameni, şi ca specie şi în foarte mare măsură ca indivizi, am pierdut-o aproape la fel de definitiv, undeva, cândva, cumva (nu cunosc mai deloc circumstanţialele astea). Ceea ce pe mine personal, spre deosebire de editor, mă face să o consider şansele de "mântuire" din mocirla actuală (în orice sens şi în toate sensurile) tinzând spre zero...

PS: Textul integral al editorialului aici.

puţină istorie

Chiar aşa. Puţină istorie. Extrem de puţină.

Nu ştiu cum mai arată un manual de istorie la ora actuală, nu am mai răsfoit demult vreun manual. Dar în momentul de faţă, I feel cheated, cum spune românu'. Pentru că eu nu am învăţat istorie. Iar asta nu din cauză că nu aş fi fost un elev silitor (tocilar ar spune unii, fraier mulţi alţii: să le fie de bine), chiar dacă foarte mult am uitat. Să mă explicitez.

Ca să nu existe nici un dubiu: ador miturile, legendele, basmele cu iz istoric. Am crescut devorând mituri greceşti şi citind repovestiri ale clasicelor legende medievale, de la Arthur la Roland şi de la Siegfried la El Cid, cu Tristan, Gudrun şi alte alea între ele. În consecinţă, mi-a plăcut şi istoria. Şi cea antică şi cea medievală. O vedeam ca pe un fel de pictură de fundal pentru personajele din cărţile de acasă.

Aici apare însă prima problemă. De ce istoria antică şi medievală se rezumă (sau se rezuma când am învăţat-o eu, deşi cred că nici acum nu e altfel) la greci şi romani cu câte o lecţie pierdută despre alte naţii? Manualele de istorie mi se par de un europocentrism dus la extrem.

Şi de parcă această lipsă de echilibru în spaţiu nu ar fi fost suficientă, avem şi un soi de aberaţie spaţială. Repet: ador istoria antică şi medievală. Dar faţă de istoria modernă, mi se pare că ocupă o pondere mult prea mare în programă. Şi cea ce mi se pare mult mai grav, este că se spun(eau) doar două vorbe, trei lulele despre istoria contemporană.

Ştiu, ştiu, adevăratul impact istoric se va releva abia peste x ani. Really? Ok... atunci nu comentăm, nu interpretăm... dar măcar faptele, atâtea câte sunt ele, nu le-am putea afla? Din câte ţin eu minte, dupa încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi tratatele aferente, au urmat două trei lecţii plicticoase şi ultra-sintetice, iar cartea se încehia optimist cu un elogiu adus democraţiei, după o trecere în revistă a revoluţiilor din 1989.

Simpatici grecii, simpatici romanii, liberté, egalité, fraternité şi trăiască Commonwealth-ul, dar... hm. Eu trăiesc consecinţele mult mai imediate ale unui război rece de care nu scria în carte, mă lămuresc din cărţi şi cântece despre anii '60, Che Guevara e tipul ălă de pe tricou, stau în faţa tv-ului şi mă minunez de cine şi de ce se mai bombardează şi aflu de Pol Pot sau Mao citind pe wikipedia. Deşi asta este lumea în care trăiesc, în care îmi formez opinii şi în care iau decizii bazate pe judecăţi de valoare, eu nu am aflat nimic despre ea la şcoală.

În momentele în care mă apucă accese de teoria conspiraţiei, îmi spun că lucrul acesta nu este întâmplător. Că nu din neştiinţă sau din nepăsare suntem scuipaţi din şcoală în viaţa reală cu un bagaj de cunoştinţe care poate părea mare (dacă a fost asimilat), dar care este total inutil. Care te lasă ignorant la ce se petrece în lume şi cât mai blazat cu putinţă... că la urma urmei, ce să îmi pese de comuniştii din China, sau de războaiele civile de undeva din Africa. De ce să aflu cine şi ce decizii a luat acum 20 ani care mă afectează în mod cât se poate de direct. De ce să fiu un om care gândeşte singur şi hotărăşte de capul lui ce îi convine şi ce nu, bazat pe fapte nu pe "pur şi simplu aşa stă treaba"? Mai rău, de ce să fiu un om care îşi pune întrebări. Pâinea şi circul iau forme subtile în zilele noastre... iar conştiinţa şi orice umbră de simţ al răspunderii sunt atât de uşor de adormit. Iar cineva, undeva, mai scrie nestingherit puţină istorie, aşa cum vrea.

Acestea fiind zise, să mă întorc la doza mea de coca cola şi la jocurile mele pe calculator. Las' să fie criză economică mondială, las' să se omoare ăia în Tibet. Eu am de făcut un level.