Generaţia copy-paste

Acum câţiva ani (buni), a fost lansat un concept... care m-a făcut din senin şi fără a avea vreo temă de casă să scriu un eseu. Mă refer la Generaţia PRO. Iniţial o campanie de marketing a Pro TV-ului şi mediilor aferente, tot tămbălăul de atunci s-a soldat cu un mare fâs. Deşi pe moment, a fost ceva... altceva. Nu ne mai uitam doar cu jind la MTV Europe, la evenimentele organizate "dincolo" care adunau şi angajau civic tinerii unindu-i prin muzică... era ceva ce era la noi.

Deşi... parcă nu puşca. Parcă Andre, 3rei Sud Est si Bamby nu mă făceau să ma identific cu nimic şi party-urile şi trend-urile mă lăsau la fel de rece ca acuma iar "mişcarea" respectivă cam la asta se rezuma. Nu destul pentru aripile pe care credeam atunci că le am. Iar cel mai mult şi mai mult mă scotea din sărite numele de Generaţie Pro. The point was, la finalul respectivului eseu voluntar, că scopul este de consum şi îndobitocire întru consum. Că însuşi numele de Pro este un stigmat pentru o generaţie de tineri, că înseamnă acceptarea a ceea ce se serveşte prin mărinimia financiară a mecena-ului care era Pro TV-ul.

În mintea mea de adolescent hippie întârziat cu nişte decade, "noi" de atunci ar fi trebuit să fim Generaţia Contra. Noi trebuia să fim cei care puneau întrebări şi sub semnul întrebării totul. Noi trebuia să fim cei care să cearnă ceea ce ni se servea şi să îi tragem de mânecă pe "babalâci" când începeau să toarne tipare şi să cadă în capcana unor modele de gândire de care încercaseră să se scuture. Noi trebuia să fim... cu totul altfel. Faţă de ei, faţă de ce am fost şi faţă de ce am ajuns.

Am căutat dacă şi cine ce îşi mai aminteşte de Generaţia Pro. Am găsit două articole cu aceeaşi senzaţie de ar fi putut să fie dar n-a fost, unul pe Metropotam şi unul pe blogul lui Piticu intitulat sugestiv "Generaţia Pro a murit". După ei, "real life" a pus oareşcum capăt visului de atunci. Posibil, dar nu cred că e totul. Cred că... am eşuat, îndeplinind scopul departamentului de marketing în loc să ne stabilim unul al generaţiei. Am devenit consumatori şi când am fost bine dresaţi în acest sens, investiţia în dresaj nu s-a mai justificat şi toată acea alcătuire superficială de spoturi şi slogane a sucombat.

Mai trist este ce a venit după... Dacă noi am ajuns generaţia pro(-consum), îndobitocirea de ultimă oră a făcut progrese. Nu mai lămureşte de nimic, nici nu mai cere efortul de a alege şi consuma ceva. Bagă pe gât direct ce a ales pentru tine. Bagă pe gât non-valori şi non-modele care se răspândesc pe calea minimei rezistenţe: prin imitare şi copiere, cu o eficienţă care face Fratele cel Mare al lui Orwell de ruşine.

"Merge şi-aşa" deja nu mai descrie corect situaţia. "Aşa merge cel mai bine", a se citi uşor, în care aşa-ul reprezintă copierea fără noimă şi cârpeală de suprafaţă, atât cât să nu crape. A priori este bine să ai, nu să produci şi să fii ca alţii, nu să fii tu. Sunt sine-qua-non-urile pentru a fi băgat în seamă altfel decât ca un ciudat cu minţile rătăcite.

Există o teorie dovedită în psiho-sociologie... dacă suficientă lume crede despre ceva că este adevărat, lucrul respectiv devine adevărat prin consecinţele sale. Dacă suficient de mulţi cred că şcoala e ceva ce trebuie terminat prin şpagă şi copiere... dacă suficient de mulţi cred că nesimţirea este cheia reuşitei... dacă suficient de mulţi cred că succesul şi banii sunt echivalente... dacă suficient de mulţi cred că ţelul de atins este cel de pe micul ecran... dacă suficient de mulţi cred că "l-am făcut pe ăla" este o măsură a valorii lor... atunci acei mulţi fac ca aceste lucruri să devină realitate.

Şi... sunt mulţi. Proşti, dar mulţi. Înspăimântător de mulţi.

Portugalia - Day 3: Era descoperitorilor

Ajunul Crăciunului, în tricou, începe tot pe undeva pe unde am fost ieri - pe malul Tagului. Doi pescăruşi sunt din nou la post pe cei doi stâlpi. Parcă azi se văd mai clar malul celălalt şi podul. Cică a devenit faimos pentru că a apărut în Quantum of Solace. La cât mă uit eu la filme, putea să tot apară... :)

Cu tramvaiul ajungem în cartierul Belem. Prima oprire este la Mănăstirea Jeronimos. Este aşa cum îmi place mie - înaltă, de un alb strălucitor care se profilează fotogenic pe cerul senin şi dantelată cu migală. Şi aici, semnul de la intrare care ne roagă de Silencio este cvasi-ignorat. Ah, şi blitzurile. Pe lângă faptul că "strică" pozele, strică şi atmosfera. Ca de obicei, ce mă atrage mai mult în interior sunt coloanele înalte şi zvelte şi modelul în păienjeniş în care se ţes ramificaţiile lor în plafon. Altarele mă lasă mai mult sau mai puţin rece. Un mic fior la intrare - aici se află mormântul lui Vasco da Gama (al cărui nume l-am pronunţat toată viaţa incorect din punct de vedere al portughezilor). Două poze mai târziu... am părăsit ecourile de sub bolta coloanelor şi... sic transit.

În faţă se întinde un parc liniştit. Într-o fântână plutesc alene nişte pescăruşi, de parcă nu le-ar ajunge Tagul. Dar i-am prins în poză!. Aş mai rămâne în liniştea parcului dar... mai departe. Docul cu bărcile de agrement şi da, iată acuma perfect pozabil afurisitul de pod. Obiectivul care atrage însă privirile este un monument închinat fiilor Portugaliei care au descoperit "caminhos do mar". De pozat din toate părtile înainte de a lua o pauză de masă. Cu podul sub nas, mă grăbesc să scriu câteva cărţi poştale înainte să sosească mâncarea.

De aici mai e doar o aruncătură de băţ până la Torre de Belem, o mică bijuterie albă a cărei treabă acum 500 ani era să apere gura râului. Nişte copii trec în fugă cu o meduză în băţ. Descopăr şi eu cu tata una pe ţărm. reuşim să o "mutăm" în apă cu un băţ deşi se pare că decedase.

Ultima parte a programului a cuprins o grădină cu plante tropicale. Am văzut şi eu mandarine în copac, nu doar în lădiţe la Billa şi m-am conversat cu raţele şi lebedele rezidente, care păreau cam pictisite de figuraţie în pozele turiştilor. Afurisiţi oameni turiştii ăştia. Mereu în grabă, mereu superficiali.