puţină istorie

Chiar aşa. Puţină istorie. Extrem de puţină.

Nu ştiu cum mai arată un manual de istorie la ora actuală, nu am mai răsfoit demult vreun manual. Dar în momentul de faţă, I feel cheated, cum spune românu'. Pentru că eu nu am învăţat istorie. Iar asta nu din cauză că nu aş fi fost un elev silitor (tocilar ar spune unii, fraier mulţi alţii: să le fie de bine), chiar dacă foarte mult am uitat. Să mă explicitez.

Ca să nu existe nici un dubiu: ador miturile, legendele, basmele cu iz istoric. Am crescut devorând mituri greceşti şi citind repovestiri ale clasicelor legende medievale, de la Arthur la Roland şi de la Siegfried la El Cid, cu Tristan, Gudrun şi alte alea între ele. În consecinţă, mi-a plăcut şi istoria. Şi cea antică şi cea medievală. O vedeam ca pe un fel de pictură de fundal pentru personajele din cărţile de acasă.

Aici apare însă prima problemă. De ce istoria antică şi medievală se rezumă (sau se rezuma când am învăţat-o eu, deşi cred că nici acum nu e altfel) la greci şi romani cu câte o lecţie pierdută despre alte naţii? Manualele de istorie mi se par de un europocentrism dus la extrem.

Şi de parcă această lipsă de echilibru în spaţiu nu ar fi fost suficientă, avem şi un soi de aberaţie spaţială. Repet: ador istoria antică şi medievală. Dar faţă de istoria modernă, mi se pare că ocupă o pondere mult prea mare în programă. Şi cea ce mi se pare mult mai grav, este că se spun(eau) doar două vorbe, trei lulele despre istoria contemporană.

Ştiu, ştiu, adevăratul impact istoric se va releva abia peste x ani. Really? Ok... atunci nu comentăm, nu interpretăm... dar măcar faptele, atâtea câte sunt ele, nu le-am putea afla? Din câte ţin eu minte, dupa încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi tratatele aferente, au urmat două trei lecţii plicticoase şi ultra-sintetice, iar cartea se încehia optimist cu un elogiu adus democraţiei, după o trecere în revistă a revoluţiilor din 1989.

Simpatici grecii, simpatici romanii, liberté, egalité, fraternité şi trăiască Commonwealth-ul, dar... hm. Eu trăiesc consecinţele mult mai imediate ale unui război rece de care nu scria în carte, mă lămuresc din cărţi şi cântece despre anii '60, Che Guevara e tipul ălă de pe tricou, stau în faţa tv-ului şi mă minunez de cine şi de ce se mai bombardează şi aflu de Pol Pot sau Mao citind pe wikipedia. Deşi asta este lumea în care trăiesc, în care îmi formez opinii şi în care iau decizii bazate pe judecăţi de valoare, eu nu am aflat nimic despre ea la şcoală.

În momentele în care mă apucă accese de teoria conspiraţiei, îmi spun că lucrul acesta nu este întâmplător. Că nu din neştiinţă sau din nepăsare suntem scuipaţi din şcoală în viaţa reală cu un bagaj de cunoştinţe care poate părea mare (dacă a fost asimilat), dar care este total inutil. Care te lasă ignorant la ce se petrece în lume şi cât mai blazat cu putinţă... că la urma urmei, ce să îmi pese de comuniştii din China, sau de războaiele civile de undeva din Africa. De ce să aflu cine şi ce decizii a luat acum 20 ani care mă afectează în mod cât se poate de direct. De ce să fiu un om care gândeşte singur şi hotărăşte de capul lui ce îi convine şi ce nu, bazat pe fapte nu pe "pur şi simplu aşa stă treaba"? Mai rău, de ce să fiu un om care îşi pune întrebări. Pâinea şi circul iau forme subtile în zilele noastre... iar conştiinţa şi orice umbră de simţ al răspunderii sunt atât de uşor de adormit. Iar cineva, undeva, mai scrie nestingherit puţină istorie, aşa cum vrea.

Acestea fiind zise, să mă întorc la doza mea de coca cola şi la jocurile mele pe calculator. Las' să fie criză economică mondială, las' să se omoare ăia în Tibet. Eu am de făcut un level.