aici:
http://arashi.blosone.ro/
Friday, April 17, 2009
Monday, April 6, 2009
9 Dragons
Observ cu stupoare că am avut o maaaaare scăpare. Şi anume, nu am postat nimic despre 9Dragons. E oareşcum de înţeles - cine citeşte blogul ştie de el sau măcar ştie că eu ştiu. Ceea ce evident nu surprinde nici pe departe în totalitate adevărul, pentru că eu mult mai mult decât doar ştiu de el (if that makes sense…).
Aaaaaanyway dacă vreţi mmorpg, eu vi-l recomand cu căldură. Şi cică mai nou primesc şi lăptic dacă sunt cuminte şi postez linkul la varianta în română a jocului, adică asta: http://9dragons.acclaim.com/romanian/ aşa că suportaţi-mă. Sfatul meu e să îl jucaţi totuşi în engleză. Give it a try.Thursday, April 2, 2009
Sunday, March 8, 2009
Generaţia copy-paste
Acum câţiva ani (buni), a fost lansat un concept... care m-a făcut din senin şi fără a avea vreo temă de casă să scriu un eseu. Mă refer la Generaţia PRO. Iniţial o campanie de marketing a Pro TV-ului şi mediilor aferente, tot tămbălăul de atunci s-a soldat cu un mare fâs. Deşi pe moment, a fost ceva... altceva. Nu ne mai uitam doar cu jind la MTV Europe, la evenimentele organizate "dincolo" care adunau şi angajau civic tinerii unindu-i prin muzică... era ceva ce era la noi.
Deşi... parcă nu puşca. Parcă Andre, 3rei Sud Est si Bamby nu mă făceau să ma identific cu nimic şi party-urile şi trend-urile mă lăsau la fel de rece ca acuma iar "mişcarea" respectivă cam la asta se rezuma. Nu destul pentru aripile pe care credeam atunci că le am. Iar cel mai mult şi mai mult mă scotea din sărite numele de Generaţie Pro. The point was, la finalul respectivului eseu voluntar, că scopul este de consum şi îndobitocire întru consum. Că însuşi numele de Pro este un stigmat pentru o generaţie de tineri, că înseamnă acceptarea a ceea ce se serveşte prin mărinimia financiară a mecena-ului care era Pro TV-ul.
În mintea mea de adolescent hippie întârziat cu nişte decade, "noi" de atunci ar fi trebuit să fim Generaţia Contra. Noi trebuia să fim cei care puneau întrebări şi sub semnul întrebării totul. Noi trebuia să fim cei care să cearnă ceea ce ni se servea şi să îi tragem de mânecă pe "babalâci" când începeau să toarne tipare şi să cadă în capcana unor modele de gândire de care încercaseră să se scuture. Noi trebuia să fim... cu totul altfel. Faţă de ei, faţă de ce am fost şi faţă de ce am ajuns.
Am căutat dacă şi cine ce îşi mai aminteşte de Generaţia Pro. Am găsit două articole cu aceeaşi senzaţie de ar fi putut să fie dar n-a fost, unul pe Metropotam şi unul pe blogul lui Piticu intitulat sugestiv "Generaţia Pro a murit". După ei, "real life" a pus oareşcum capăt visului de atunci. Posibil, dar nu cred că e totul. Cred că... am eşuat, îndeplinind scopul departamentului de marketing în loc să ne stabilim unul al generaţiei. Am devenit consumatori şi când am fost bine dresaţi în acest sens, investiţia în dresaj nu s-a mai justificat şi toată acea alcătuire superficială de spoturi şi slogane a sucombat.
Mai trist este ce a venit după... Dacă noi am ajuns generaţia pro(-consum), îndobitocirea de ultimă oră a făcut progrese. Nu mai lămureşte de nimic, nici nu mai cere efortul de a alege şi consuma ceva. Bagă pe gât direct ce a ales pentru tine. Bagă pe gât non-valori şi non-modele care se răspândesc pe calea minimei rezistenţe: prin imitare şi copiere, cu o eficienţă care face Fratele cel Mare al lui Orwell de ruşine.
"Merge şi-aşa" deja nu mai descrie corect situaţia. "Aşa merge cel mai bine", a se citi uşor, în care aşa-ul reprezintă copierea fără noimă şi cârpeală de suprafaţă, atât cât să nu crape. A priori este bine să ai, nu să produci şi să fii ca alţii, nu să fii tu. Sunt sine-qua-non-urile pentru a fi băgat în seamă altfel decât ca un ciudat cu minţile rătăcite.
Există o teorie dovedită în psiho-sociologie... dacă suficientă lume crede despre ceva că este adevărat, lucrul respectiv devine adevărat prin consecinţele sale. Dacă suficient de mulţi cred că şcoala e ceva ce trebuie terminat prin şpagă şi copiere... dacă suficient de mulţi cred că nesimţirea este cheia reuşitei... dacă suficient de mulţi cred că succesul şi banii sunt echivalente... dacă suficient de mulţi cred că ţelul de atins este cel de pe micul ecran... dacă suficient de mulţi cred că "l-am făcut pe ăla" este o măsură a valorii lor... atunci acei mulţi fac ca aceste lucruri să devină realitate.
Şi... sunt mulţi. Proşti, dar mulţi. Înspăimântător de mulţi.
Deşi... parcă nu puşca. Parcă Andre, 3rei Sud Est si Bamby nu mă făceau să ma identific cu nimic şi party-urile şi trend-urile mă lăsau la fel de rece ca acuma iar "mişcarea" respectivă cam la asta se rezuma. Nu destul pentru aripile pe care credeam atunci că le am. Iar cel mai mult şi mai mult mă scotea din sărite numele de Generaţie Pro. The point was, la finalul respectivului eseu voluntar, că scopul este de consum şi îndobitocire întru consum. Că însuşi numele de Pro este un stigmat pentru o generaţie de tineri, că înseamnă acceptarea a ceea ce se serveşte prin mărinimia financiară a mecena-ului care era Pro TV-ul.
În mintea mea de adolescent hippie întârziat cu nişte decade, "noi" de atunci ar fi trebuit să fim Generaţia Contra. Noi trebuia să fim cei care puneau întrebări şi sub semnul întrebării totul. Noi trebuia să fim cei care să cearnă ceea ce ni se servea şi să îi tragem de mânecă pe "babalâci" când începeau să toarne tipare şi să cadă în capcana unor modele de gândire de care încercaseră să se scuture. Noi trebuia să fim... cu totul altfel. Faţă de ei, faţă de ce am fost şi faţă de ce am ajuns.
Am căutat dacă şi cine ce îşi mai aminteşte de Generaţia Pro. Am găsit două articole cu aceeaşi senzaţie de ar fi putut să fie dar n-a fost, unul pe Metropotam şi unul pe blogul lui Piticu intitulat sugestiv "Generaţia Pro a murit". După ei, "real life" a pus oareşcum capăt visului de atunci. Posibil, dar nu cred că e totul. Cred că... am eşuat, îndeplinind scopul departamentului de marketing în loc să ne stabilim unul al generaţiei. Am devenit consumatori şi când am fost bine dresaţi în acest sens, investiţia în dresaj nu s-a mai justificat şi toată acea alcătuire superficială de spoturi şi slogane a sucombat.
Mai trist este ce a venit după... Dacă noi am ajuns generaţia pro(-consum), îndobitocirea de ultimă oră a făcut progrese. Nu mai lămureşte de nimic, nici nu mai cere efortul de a alege şi consuma ceva. Bagă pe gât direct ce a ales pentru tine. Bagă pe gât non-valori şi non-modele care se răspândesc pe calea minimei rezistenţe: prin imitare şi copiere, cu o eficienţă care face Fratele cel Mare al lui Orwell de ruşine.
"Merge şi-aşa" deja nu mai descrie corect situaţia. "Aşa merge cel mai bine", a se citi uşor, în care aşa-ul reprezintă copierea fără noimă şi cârpeală de suprafaţă, atât cât să nu crape. A priori este bine să ai, nu să produci şi să fii ca alţii, nu să fii tu. Sunt sine-qua-non-urile pentru a fi băgat în seamă altfel decât ca un ciudat cu minţile rătăcite.
Există o teorie dovedită în psiho-sociologie... dacă suficientă lume crede despre ceva că este adevărat, lucrul respectiv devine adevărat prin consecinţele sale. Dacă suficient de mulţi cred că şcoala e ceva ce trebuie terminat prin şpagă şi copiere... dacă suficient de mulţi cred că nesimţirea este cheia reuşitei... dacă suficient de mulţi cred că succesul şi banii sunt echivalente... dacă suficient de mulţi cred că ţelul de atins este cel de pe micul ecran... dacă suficient de mulţi cred că "l-am făcut pe ăla" este o măsură a valorii lor... atunci acei mulţi fac ca aceste lucruri să devină realitate.
Şi... sunt mulţi. Proşti, dar mulţi. Înspăimântător de mulţi.
Friday, March 6, 2009
Portugalia - Day 3: Era descoperitorilor
Ajunul Crăciunului, în tricou, începe tot pe undeva pe unde am fost ieri - pe malul Tagului. Doi pescăruşi sunt din nou la post pe cei doi stâlpi. Parcă azi se văd mai clar malul celălalt şi podul. Cică a devenit faimos pentru că a apărut în Quantum of Solace. La cât mă uit eu la filme, putea să tot apară... :)
Cu tramvaiul ajungem în cartierul Belem. Prima oprire este la Mănăstirea Jeronimos. Este aşa cum îmi place mie - înaltă, de un alb strălucitor care se profilează fotogenic pe cerul senin şi dantelată cu migală. Şi aici, semnul de la intrare care ne roagă de Silencio este cvasi-ignorat. Ah, şi blitzurile. Pe lângă faptul că "strică" pozele, strică şi atmosfera. Ca de obicei, ce mă atrage mai mult în interior sunt coloanele înalte şi zvelte şi modelul în păienjeniş în care se ţes ramificaţiile lor în plafon. Altarele mă lasă mai mult sau mai puţin rece. Un mic fior la intrare - aici se află mormântul lui Vasco da Gama (al cărui nume l-am pronunţat toată viaţa incorect din punct de vedere al portughezilor). Două poze mai târziu... am părăsit ecourile de sub bolta coloanelor şi... sic transit.
În faţă se întinde un parc liniştit. Într-o fântână plutesc alene nişte pescăruşi, de parcă nu le-ar ajunge Tagul. Dar i-am prins în poză!. Aş mai rămâne în liniştea parcului dar... mai departe. Docul cu bărcile de agrement şi da, iată acuma perfect pozabil afurisitul de pod. Obiectivul care atrage însă privirile este un monument închinat fiilor Portugaliei care au descoperit "caminhos do mar". De pozat din toate părtile înainte de a lua o pauză de masă. Cu podul sub nas, mă grăbesc să scriu câteva cărţi poştale înainte să sosească mâncarea.
De aici mai e doar o aruncătură de băţ până la Torre de Belem, o mică bijuterie albă a cărei treabă acum 500 ani era să apere gura râului. Nişte copii trec în fugă cu o meduză în băţ. Descopăr şi eu cu tata una pe ţărm. reuşim să o "mutăm" în apă cu un băţ deşi se pare că decedase.
Ultima parte a programului a cuprins o grădină cu plante tropicale. Am văzut şi eu mandarine în copac, nu doar în lădiţe la Billa şi m-am conversat cu raţele şi lebedele rezidente, care păreau cam pictisite de figuraţie în pozele turiştilor. Afurisiţi oameni turiştii ăştia. Mereu în grabă, mereu superficiali.
Cu tramvaiul ajungem în cartierul Belem. Prima oprire este la Mănăstirea Jeronimos. Este aşa cum îmi place mie - înaltă, de un alb strălucitor care se profilează fotogenic pe cerul senin şi dantelată cu migală. Şi aici, semnul de la intrare care ne roagă de Silencio este cvasi-ignorat. Ah, şi blitzurile. Pe lângă faptul că "strică" pozele, strică şi atmosfera. Ca de obicei, ce mă atrage mai mult în interior sunt coloanele înalte şi zvelte şi modelul în păienjeniş în care se ţes ramificaţiile lor în plafon. Altarele mă lasă mai mult sau mai puţin rece. Un mic fior la intrare - aici se află mormântul lui Vasco da Gama (al cărui nume l-am pronunţat toată viaţa incorect din punct de vedere al portughezilor). Două poze mai târziu... am părăsit ecourile de sub bolta coloanelor şi... sic transit.
În faţă se întinde un parc liniştit. Într-o fântână plutesc alene nişte pescăruşi, de parcă nu le-ar ajunge Tagul. Dar i-am prins în poză!. Aş mai rămâne în liniştea parcului dar... mai departe. Docul cu bărcile de agrement şi da, iată acuma perfect pozabil afurisitul de pod. Obiectivul care atrage însă privirile este un monument închinat fiilor Portugaliei care au descoperit "caminhos do mar". De pozat din toate părtile înainte de a lua o pauză de masă. Cu podul sub nas, mă grăbesc să scriu câteva cărţi poştale înainte să sosească mâncarea.
De aici mai e doar o aruncătură de băţ până la Torre de Belem, o mică bijuterie albă a cărei treabă acum 500 ani era să apere gura râului. Nişte copii trec în fugă cu o meduză în băţ. Descopăr şi eu cu tata una pe ţărm. reuşim să o "mutăm" în apă cu un băţ deşi se pare că decedase.
Ultima parte a programului a cuprins o grădină cu plante tropicale. Am văzut şi eu mandarine în copac, nu doar în lădiţe la Billa şi m-am conversat cu raţele şi lebedele rezidente, care păreau cam pictisite de figuraţie în pozele turiştilor. Afurisiţi oameni turiştii ăştia. Mereu în grabă, mereu superficiali.
Friday, January 2, 2009
Portugalia - Day 2: Colţişorul meu
Prima zi în Lisabona. Cu tam-tam-ul matinal de rigoare. E greu cu copiii la drum... *sigh*. De parcă nu am fi oricum rupţi de umblat şi tot nu am putea înghesui totul într-o zi.
De cum scoţi nasul din hotel, dai cu el de biserici. Asta pe lângă faptul că jumătate din străzi sunt cu sfinţi, cruci, naşteri şi pătimiri. Chiar şi "strada noastră" e a porţilor Sf. Antoniu. Deci, împreună cu alţi turişti şi cu un mix colorat de portughezi, intrăm în prima biserică. Surpriză, nu e aurită şi încărcată de picturi. Bolta înaltă e cărămizie şi în afară de altar, pereţii nu sunt zugrăviţi. Se sprijină pe coloane scorojite cu aer arhaic, ca nişte trunchiuri de copaci străvechi. Dau întregii clădiri un aspect organic, de parcă ar fi crescut direct din pămât. Am aflat ulterior că e aşa de la un incendiu încoace. O prefer aşa...
La intrare, doarme aparent un individ. Trei oameni s-au aplecat asupra lui. Credeam că pentru a-l da afară (oricât de aiurea ar fi să dai pe cineva afară din.... casa domnului), dar o femeie îi pune întrebări pe ton blând şi monoton. Individul răspunde tânguit. Ăştia erau în mod sincer îngrijoraţi, nu deranjaţi. Afară din biserică, pe o pasarelă atârnă un banner - "Lisboa, Ciudad de Tolerancia".
Mergem mai departe, crănâănind castane coapte. Pentru mine, ele ţin de plimbările de iarnă. Suntem în Praca do Figueira - o piaţă imensă cu două fântâni, o coloană cu statuia unui cuiva şi clădiri cu faţade fotogenice. Îmi aminteşte de Roma.
Şi aici, unul sau doi homeless. Unul însoţit de un prieten patruped. Se uită la o trăsură trasă de cai. Pe capră şed doi Moşi Crăciuni verzi, fac reclamă la loteria naţională, între "ziduri" de carton colorat, cu ilustraţii din... Spărgătorul de Nuci.
Din piaţă pornesc în toate direcţiile străduţe înguste, în pantă. Tot oraşul urcă sau coboară şerpuit în toate direcţiile. Ca în atâtea capitale venerabile, e plin de piatră cubică. Însă "lisboetas" primesc cu succes premiul meu - ale lor sunt perfect şelfuite şi îmbinate - nu îmi vor înţepa dureros tălpile obosite diseară. În afară de asta, sunt în multe locuri tăiate şi aranjate cu migală, pentru a forma diferite modele.
Ici e intrarea într-un pasaj printre clădiri. Dincolo, privind în lungul unei străduţe se vede Castelul Sf. Gheorghe (cu numele în portugheză aparent imposibil de pronunţat dacă nu eşti portughez). O apucăm şi noi pe una din străduţe şi curând suntem pierduţi printre căsuţe înghesuite (pe multe planuri paralele, în terase, în tot oraşul, chiar dacă de unde suntem nu le vedem), biserici, ziduri placate cu plăci de ceramică, numite azulejos. Peste tot luminiţe de Crăciun. Chiar şi autobuzele lasă câteodată la o parte numerele pentru a ne ura pe afişaj Feliz Natal.
Urc şi cobor, vânând unghiuri de pozat. Cerul e albastru şi e perfect, dar eu mai am şi pretenţia la oameni care fac parte din decor, nu care apar subit şi nelalocul lor în dreptul obiectivului. Păcat, de altfel, că pozele nu pot captiva sunetul. Peste străduţe pluteşte sunetul dulce şi melancolic al Fado-ului. Probabil de prin vreun magazin.
Luăm un bilet şi urcăm cu liftul. Adică elevador-ul. Sus are o platformă de belvedere. Totul din anul 1902. După cum arată motoarele, par a fi cele originale. De acolo de sus, Lisabona pare un oraş construit de către un copil năstruşnic, din cuburi de lemn. Totul învălmăţit în terase, totul acoperit de ţigle roşii sau colorate în nuanţe de verde şi bej. Drept în faţă se vede pe culme castelul. Iar în dreapta... în dreapta se află probabil motivul pentru care portughezii au avut aşa navigatori de seamă. Este estuarul larg al Tagului. Cealaltă jumătate a oraşului abia se ghiceşte la orizont pe celălalt mal, într-o ceaţă albăstruie.
O luăm "în spate", unde o pasarelă ne scoate din vârful turnului pe o străduţă din Bairro Alto, trecând pe lângă arcurile albe ale do Carmo, o biserică parţial fără acoperiş. Pe peretele cărămiziu al pasajului, cineva a scris cu migală ceva, un grafitti. Dupâ câteva minute de descifrare de la coadă la cap am rândului, eu am ajuns la concluzia că respectiva mostră de filosofie urbană murală este manifestul unui activist vegetarian. Traducerea în versiune propriu este "Âi se pare mult mai ciudat să te naşti cu un corp de găină decât cu un corp de om?". Uhm... nu. Mult mai ciudate sunt făpturile cu corp de om şi creier de găină :-)
Alte străduţe înguste, în alte direcţii, alte câteva biserici (de astă dată cu acoperiş şi picturi şi toate cele), alte faâade placate cu azulejos, alţi vânzători de castane coapte. Şi un soare tot mai puternic, care mă face să mă "decojesc" de un strat de haine. Sunt îmbrăcată de primăvară cu o zi înainte de Ajun.
Am început să căutăm străduţele care coboară şi tânguielile Fado-ului au fost înlocuite de cele ale pescăruşilor. Oraşele aşezate de-a lungul apelor gurgătoare au un farmec aparte. Iar pescăruşii fac parte din el, aşa cum fac şi porumbeii. Nu îmi plac oraşele fără păsări.
Încă o piaţă, imensă, încă o clădire cu faţadă de pozat, încă o statuie ecvestră şi un stol mixt de porumbei şi pescăruşi iar apoi... trepte late, tocite şi joase care coboară până la apă. Mă aşez să ascult câteva minute plescăitul apei. Două coloane se înalâă din ea, străjuind ţărmul. În vârful fiecăreia s-a aşezat, dându-şi importanţă, câte un pescăruş. De la Finding Nemo încoace, mă amuză teribil păsările astea.
Fac în lene câteva poze. Cu apă, pescăruşi, vapoare, ţărmul îndepărtat şi fratele mai mic al lui Golden Gate Bridge. Cică a devenit celebru de la ultimul James Bond încoace. Apoi, sunt "mânată" mai departe. Într-o străduţă lăturalnică, găsim un mic restaurant ne-turistic. Mănânc un prânz italienesc în Portugalia şi încep să notez câte ceva de peste zi, dar nici pomeneală să termin. Turul continuă, bifăm Dos Bicos, o casă cu faţadă ciudată. Prind o pauză pe o bancă, în timp ce se cumpără vederi, mai notez câteva rânduri. Pentru a nu ştiu câta oară, se apropie de mine un ins care vinde ochelari de soare. Îş refuz şi pe ăsta. E primul însă care îmi oferă şi adevărata marfă: haşiş.
Discut cu un ciobănesc german care îţi păzeşte teritoriul pe un mic balcon la etajul I al unei case, mai prind în obiectiv câteva stencil-uri, inclusiv unul pornografic. Am început să colecţionez poze cu grafitti.
Ajungem şi la faimoasa catedrală. Înaltă, boltită, impunătoare, făcută să te facă să te simţi mic, dar.... am şi aici acelaşi "dar" pe care l-am avut la Bazilica Sf. Petru, şi la Notre Dame şi în general în orice biserică "turistică". Mi se par complet desacralizate, reduse la simple monumente arhitectonice şi atât. Şi cu asta li s-a dus jumătate din aerul impunător, pierzându-şi solemnitatea.
Next stop - momentul meu preferat al zilei. Colţişorul meu de Lisabona: Miraduoro de Santa Luzia. Vedere asupra cartierului, cu turnuri şi cupole de biserici ridicându-se albe dintr-o mare vălurită de ţiglă roşie... până la Tag. Lat, imens de lat şi intens de albastru, brăzdat de urme de siaj câteodată, deşi majoritatea vaselor (de pescuit, presupun), odihnesc la fel de calm ca fluviul însuşi, de parcă ar avea o înţelegere superioară a firii şi ar fi conştiente că graba nu duce nicăieri.
Mă pierd în peisaj şezând cu spatele la un stâlp. În jos, marea de acoperişuri şi fluviul. În partea cealaltă - o mică grădină pitorească, copaci, tufişuri, bănci, peretele unei case îmbrăcat în azulejo... e un soi de concentrare de esenţă de Lisabona pe câteva zeci de metri pătraţi. Dintr-un colţ se ridică nişte acorduri de chitară, apoi începe şi percuţia. Sunt patru tineri într-un colţ al terasei care cântă pentru sine, cântă pentru toată lumea. Acuma se aude şi vocea, sfâşietoare: sey... resignada...
Sunt ruptă din atmosferă, deşi eu mi-aş fi putut petrece restul zilei acolo, între apă, soare, fado şi linişte. O altă înşiruire difuză de străduţe în pantă, toate cu piatră cubică, ne scot la un mic monument în cinstea celor care le-au pietruit cu atâta migală. Se lasă înserarea şi ziua se termină după încă ceva alergătură, undeva printre miriade de luminiţe de sărbători, vitrine cu cozonaci, nuci, fructe uscate şi miros de castane coapte.
De cum scoţi nasul din hotel, dai cu el de biserici. Asta pe lângă faptul că jumătate din străzi sunt cu sfinţi, cruci, naşteri şi pătimiri. Chiar şi "strada noastră" e a porţilor Sf. Antoniu. Deci, împreună cu alţi turişti şi cu un mix colorat de portughezi, intrăm în prima biserică. Surpriză, nu e aurită şi încărcată de picturi. Bolta înaltă e cărămizie şi în afară de altar, pereţii nu sunt zugrăviţi. Se sprijină pe coloane scorojite cu aer arhaic, ca nişte trunchiuri de copaci străvechi. Dau întregii clădiri un aspect organic, de parcă ar fi crescut direct din pămât. Am aflat ulterior că e aşa de la un incendiu încoace. O prefer aşa...
La intrare, doarme aparent un individ. Trei oameni s-au aplecat asupra lui. Credeam că pentru a-l da afară (oricât de aiurea ar fi să dai pe cineva afară din.... casa domnului), dar o femeie îi pune întrebări pe ton blând şi monoton. Individul răspunde tânguit. Ăştia erau în mod sincer îngrijoraţi, nu deranjaţi. Afară din biserică, pe o pasarelă atârnă un banner - "Lisboa, Ciudad de Tolerancia".
Mergem mai departe, crănâănind castane coapte. Pentru mine, ele ţin de plimbările de iarnă. Suntem în Praca do Figueira - o piaţă imensă cu două fântâni, o coloană cu statuia unui cuiva şi clădiri cu faţade fotogenice. Îmi aminteşte de Roma.
Şi aici, unul sau doi homeless. Unul însoţit de un prieten patruped. Se uită la o trăsură trasă de cai. Pe capră şed doi Moşi Crăciuni verzi, fac reclamă la loteria naţională, între "ziduri" de carton colorat, cu ilustraţii din... Spărgătorul de Nuci.
Din piaţă pornesc în toate direcţiile străduţe înguste, în pantă. Tot oraşul urcă sau coboară şerpuit în toate direcţiile. Ca în atâtea capitale venerabile, e plin de piatră cubică. Însă "lisboetas" primesc cu succes premiul meu - ale lor sunt perfect şelfuite şi îmbinate - nu îmi vor înţepa dureros tălpile obosite diseară. În afară de asta, sunt în multe locuri tăiate şi aranjate cu migală, pentru a forma diferite modele.
Ici e intrarea într-un pasaj printre clădiri. Dincolo, privind în lungul unei străduţe se vede Castelul Sf. Gheorghe (cu numele în portugheză aparent imposibil de pronunţat dacă nu eşti portughez). O apucăm şi noi pe una din străduţe şi curând suntem pierduţi printre căsuţe înghesuite (pe multe planuri paralele, în terase, în tot oraşul, chiar dacă de unde suntem nu le vedem), biserici, ziduri placate cu plăci de ceramică, numite azulejos. Peste tot luminiţe de Crăciun. Chiar şi autobuzele lasă câteodată la o parte numerele pentru a ne ura pe afişaj Feliz Natal.
Urc şi cobor, vânând unghiuri de pozat. Cerul e albastru şi e perfect, dar eu mai am şi pretenţia la oameni care fac parte din decor, nu care apar subit şi nelalocul lor în dreptul obiectivului. Păcat, de altfel, că pozele nu pot captiva sunetul. Peste străduţe pluteşte sunetul dulce şi melancolic al Fado-ului. Probabil de prin vreun magazin.
Luăm un bilet şi urcăm cu liftul. Adică elevador-ul. Sus are o platformă de belvedere. Totul din anul 1902. După cum arată motoarele, par a fi cele originale. De acolo de sus, Lisabona pare un oraş construit de către un copil năstruşnic, din cuburi de lemn. Totul învălmăţit în terase, totul acoperit de ţigle roşii sau colorate în nuanţe de verde şi bej. Drept în faţă se vede pe culme castelul. Iar în dreapta... în dreapta se află probabil motivul pentru care portughezii au avut aşa navigatori de seamă. Este estuarul larg al Tagului. Cealaltă jumătate a oraşului abia se ghiceşte la orizont pe celălalt mal, într-o ceaţă albăstruie.
O luăm "în spate", unde o pasarelă ne scoate din vârful turnului pe o străduţă din Bairro Alto, trecând pe lângă arcurile albe ale do Carmo, o biserică parţial fără acoperiş. Pe peretele cărămiziu al pasajului, cineva a scris cu migală ceva, un grafitti. Dupâ câteva minute de descifrare de la coadă la cap am rândului, eu am ajuns la concluzia că respectiva mostră de filosofie urbană murală este manifestul unui activist vegetarian. Traducerea în versiune propriu este "Âi se pare mult mai ciudat să te naşti cu un corp de găină decât cu un corp de om?". Uhm... nu. Mult mai ciudate sunt făpturile cu corp de om şi creier de găină :-)
Alte străduţe înguste, în alte direcţii, alte câteva biserici (de astă dată cu acoperiş şi picturi şi toate cele), alte faâade placate cu azulejos, alţi vânzători de castane coapte. Şi un soare tot mai puternic, care mă face să mă "decojesc" de un strat de haine. Sunt îmbrăcată de primăvară cu o zi înainte de Ajun.
Am început să căutăm străduţele care coboară şi tânguielile Fado-ului au fost înlocuite de cele ale pescăruşilor. Oraşele aşezate de-a lungul apelor gurgătoare au un farmec aparte. Iar pescăruşii fac parte din el, aşa cum fac şi porumbeii. Nu îmi plac oraşele fără păsări.
Încă o piaţă, imensă, încă o clădire cu faţadă de pozat, încă o statuie ecvestră şi un stol mixt de porumbei şi pescăruşi iar apoi... trepte late, tocite şi joase care coboară până la apă. Mă aşez să ascult câteva minute plescăitul apei. Două coloane se înalâă din ea, străjuind ţărmul. În vârful fiecăreia s-a aşezat, dându-şi importanţă, câte un pescăruş. De la Finding Nemo încoace, mă amuză teribil păsările astea.
Fac în lene câteva poze. Cu apă, pescăruşi, vapoare, ţărmul îndepărtat şi fratele mai mic al lui Golden Gate Bridge. Cică a devenit celebru de la ultimul James Bond încoace. Apoi, sunt "mânată" mai departe. Într-o străduţă lăturalnică, găsim un mic restaurant ne-turistic. Mănânc un prânz italienesc în Portugalia şi încep să notez câte ceva de peste zi, dar nici pomeneală să termin. Turul continuă, bifăm Dos Bicos, o casă cu faţadă ciudată. Prind o pauză pe o bancă, în timp ce se cumpără vederi, mai notez câteva rânduri. Pentru a nu ştiu câta oară, se apropie de mine un ins care vinde ochelari de soare. Îş refuz şi pe ăsta. E primul însă care îmi oferă şi adevărata marfă: haşiş.
Discut cu un ciobănesc german care îţi păzeşte teritoriul pe un mic balcon la etajul I al unei case, mai prind în obiectiv câteva stencil-uri, inclusiv unul pornografic. Am început să colecţionez poze cu grafitti.
Ajungem şi la faimoasa catedrală. Înaltă, boltită, impunătoare, făcută să te facă să te simţi mic, dar.... am şi aici acelaşi "dar" pe care l-am avut la Bazilica Sf. Petru, şi la Notre Dame şi în general în orice biserică "turistică". Mi se par complet desacralizate, reduse la simple monumente arhitectonice şi atât. Şi cu asta li s-a dus jumătate din aerul impunător, pierzându-şi solemnitatea.
Next stop - momentul meu preferat al zilei. Colţişorul meu de Lisabona: Miraduoro de Santa Luzia. Vedere asupra cartierului, cu turnuri şi cupole de biserici ridicându-se albe dintr-o mare vălurită de ţiglă roşie... până la Tag. Lat, imens de lat şi intens de albastru, brăzdat de urme de siaj câteodată, deşi majoritatea vaselor (de pescuit, presupun), odihnesc la fel de calm ca fluviul însuşi, de parcă ar avea o înţelegere superioară a firii şi ar fi conştiente că graba nu duce nicăieri.
Mă pierd în peisaj şezând cu spatele la un stâlp. În jos, marea de acoperişuri şi fluviul. În partea cealaltă - o mică grădină pitorească, copaci, tufişuri, bănci, peretele unei case îmbrăcat în azulejo... e un soi de concentrare de esenţă de Lisabona pe câteva zeci de metri pătraţi. Dintr-un colţ se ridică nişte acorduri de chitară, apoi începe şi percuţia. Sunt patru tineri într-un colţ al terasei care cântă pentru sine, cântă pentru toată lumea. Acuma se aude şi vocea, sfâşietoare: sey... resignada...
Sunt ruptă din atmosferă, deşi eu mi-aş fi putut petrece restul zilei acolo, între apă, soare, fado şi linişte. O altă înşiruire difuză de străduţe în pantă, toate cu piatră cubică, ne scot la un mic monument în cinstea celor care le-au pietruit cu atâta migală. Se lasă înserarea şi ziua se termină după încă ceva alergătură, undeva printre miriade de luminiţe de sărbători, vitrine cu cozonaci, nuci, fructe uscate şi miros de castane coapte.
Tuesday, December 30, 2008
Portugalia - Day 1: Aeroporturi...
22.12.2008
'I'm dreaming of a White Chrsitsmas,
Just like the ones i used to know
When treetops glisten
And children listen
To hear sleighbells in the snow'
L-am fredonat astăzi toată ziua. Unul din discurile mele preferate de acscultat în această perioadă când eram mică, era Spărgătorul de Nuci, chiar dacă mereu mă speria Gunda Şorigunda. Dar Spărgătorul avea o voce caldă şi tristă, iar povestea începea cu descrierea iernii într-un orăşel renumit pentru fabricile sale de jucării - Nurnberg.
Ei bine, sper că în Nurnberg e încă zăpadă. Pentru că în celălalt mare oraş din Bavaria, Munchen, plouă ca la Londra. Iar cerul, în loc să fie greu de nori de zăpadă, e gri tern (din ăla care ruinează orice poză). Ergo, am tăiat de pe listă fuga până în centru la un Christkindlmarket (adicătelea, pe româneşte, târg de Crăciun). N-avea sens, ne-am scutit de o porţie de oboseală inutilă. Aşa că am rămas pe aeroport pentru primele guri de "aer occidental" - da, chestia asta chiar există. Câteva ore pe aeroport până la zborul de Frankfurt. Iar aici, după ceasul meu interior, trebuia să ne oprim. E întuneric, e plin de lumini şi sunt deja ruptă. Iar vacanţa nici nu a început încă.
Oare cât de ciudat e ca un WC public să miroasă a gumă Turbo? Uneori mă calcă pe nervi sinapsele astea neaşteptate, deşi sunt amuzante în sine. Dar obositoare, cu tot potopul lor de amintiri conexe. Be right back after airport break...
'I'm dreaming of a White Chrsitsmas,
Just like the ones i used to know
When treetops glisten
And children listen
To hear sleighbells in the snow'
L-am fredonat astăzi toată ziua. Unul din discurile mele preferate de acscultat în această perioadă când eram mică, era Spărgătorul de Nuci, chiar dacă mereu mă speria Gunda Şorigunda. Dar Spărgătorul avea o voce caldă şi tristă, iar povestea începea cu descrierea iernii într-un orăşel renumit pentru fabricile sale de jucării - Nurnberg.
Ei bine, sper că în Nurnberg e încă zăpadă. Pentru că în celălalt mare oraş din Bavaria, Munchen, plouă ca la Londra. Iar cerul, în loc să fie greu de nori de zăpadă, e gri tern (din ăla care ruinează orice poză). Ergo, am tăiat de pe listă fuga până în centru la un Christkindlmarket (adicătelea, pe româneşte, târg de Crăciun). N-avea sens, ne-am scutit de o porţie de oboseală inutilă. Aşa că am rămas pe aeroport pentru primele guri de "aer occidental" - da, chestia asta chiar există. Câteva ore pe aeroport până la zborul de Frankfurt. Iar aici, după ceasul meu interior, trebuia să ne oprim. E întuneric, e plin de lumini şi sunt deja ruptă. Iar vacanţa nici nu a început încă.
Oare cât de ciudat e ca un WC public să miroasă a gumă Turbo? Uneori mă calcă pe nervi sinapsele astea neaşteptate, deşi sunt amuzante în sine. Dar obositoare, cu tot potopul lor de amintiri conexe. Be right back after airport break...
Wednesday, October 29, 2008
de prin mailuri adunate: obsesii romanesti
A se citi cu umor. Şi cu mintea destupată.
Românii sunt obsedaţi. De diferite lucruri... Asta n-ar fi o problemă dacă aceste obsesii ar fi constructive. Uite, japonezii sunt obsedaţi de electronică şi au ajuns unde au ajuns. Francezii sunt nespălaţi dar au nasuri fine şi sunt obsedaţi de parfumuri. Şi uite unde au ajuns. Şi exemplele ar putea continua.
Din nefericire, la noi obsesiile nu sunt de natură colectivă. Adică, deşi românii împărtăşesc cam aceleaşi obsesii, ele sunt profund egoiste şi privesc fericirea personală chiar în detrimentul tuturor celorlalţi.
Top 10 obsesii româneşti
10. Obsesia cărnii din congelator. Cu toate că au trecut 20 de ani de când găseşti sute de feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă până la refuz congelatorul. Să fie acolo... Cine
ştie...
9. Obsesia messenger. Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe invisible...
8. Obsesia Coelho. Dacă n-ai citit Coelho... n-ai viitor frate! "Păi am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu..." "Te pişi pe ei! Citeste Coelho!"
7. Obsesia cu "casa pe pământ". Toată lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă pe pământ. Nu contează că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic! Nu contează nimic! Casă pe pământ să fie!
6. Obsesia auto. În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct. Pe străzile noastre există maşini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii... Punct.
5. Obsesia televizorului. Românul e devorator de televiziune. S-au facut nişte cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni! Mi se pare fascinant că românul este "europeanul" cel mai telespectator având în vedere că în România sunt, cu câteva excepţii, cele mai imbecile şi mai de prost-gust producţii!
4. Obsesia ţâţelor. Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie: "Ţâţele aduc rating!" Şi ştiţi ce e mişto? Că de câţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispoziţie internetul pentru labă. Dai un click şi gata! Cine dracu' mai aşteaptă emisiunea cu "Mama Natură" ca să-i "dea în cap lu' mutu". (Scuze, Adriane, dar aşa e expresia! Dacă vrei, schimbăm: "să'i dea în cap lu' Chivu")...
3. Obsesia haiducească. După o sticlă-două de vin şi cel mai prăpădit român devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere rascumpărări... Şi dup-aia, haiducia maximă: "Puşca şi cureaua latăăăăăă...". Apoi recunoaşte că e impotent: "Ce bărbat am fost odatăăăăăă..."
2. Obsesia celulară. Pentru român, telefonul mobil reprezintă un statement. Am văzut vânzătoare în magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu deşi eu poate câştig de 30 de ori mai mult. Ăsta e un mare mister! Cum ajunge un om cu salariu de 10 milioane să aibă un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el!
1. Obsesia "dacă ala nu face, de ce sa fac io?". Asta de obicei e completată şi cu o doză de mândrie: "Ce? Sunt mai prost?!" .... DA!
Românii sunt obsedaţi. De diferite lucruri... Asta n-ar fi o problemă dacă aceste obsesii ar fi constructive. Uite, japonezii sunt obsedaţi de electronică şi au ajuns unde au ajuns. Francezii sunt nespălaţi dar au nasuri fine şi sunt obsedaţi de parfumuri. Şi uite unde au ajuns. Şi exemplele ar putea continua.
Din nefericire, la noi obsesiile nu sunt de natură colectivă. Adică, deşi românii împărtăşesc cam aceleaşi obsesii, ele sunt profund egoiste şi privesc fericirea personală chiar în detrimentul tuturor celorlalţi.
Top 10 obsesii româneşti
10. Obsesia cărnii din congelator. Cu toate că au trecut 20 de ani de când găseşti sute de feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă până la refuz congelatorul. Să fie acolo... Cine
ştie...
9. Obsesia messenger. Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe invisible...
8. Obsesia Coelho. Dacă n-ai citit Coelho... n-ai viitor frate! "Păi am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu..." "Te pişi pe ei! Citeste Coelho!"
7. Obsesia cu "casa pe pământ". Toată lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă pe pământ. Nu contează că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic! Nu contează nimic! Casă pe pământ să fie!
6. Obsesia auto. În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct. Pe străzile noastre există maşini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii... Punct.
5. Obsesia televizorului. Românul e devorator de televiziune. S-au facut nişte cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni! Mi se pare fascinant că românul este "europeanul" cel mai telespectator având în vedere că în România sunt, cu câteva excepţii, cele mai imbecile şi mai de prost-gust producţii!
4. Obsesia ţâţelor. Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie: "Ţâţele aduc rating!" Şi ştiţi ce e mişto? Că de câţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispoziţie internetul pentru labă. Dai un click şi gata! Cine dracu' mai aşteaptă emisiunea cu "Mama Natură" ca să-i "dea în cap lu' mutu". (Scuze, Adriane, dar aşa e expresia! Dacă vrei, schimbăm: "să'i dea în cap lu' Chivu")...
3. Obsesia haiducească. După o sticlă-două de vin şi cel mai prăpădit român devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere rascumpărări... Şi dup-aia, haiducia maximă: "Puşca şi cureaua latăăăăăă...". Apoi recunoaşte că e impotent: "Ce bărbat am fost odatăăăăăă..."
2. Obsesia celulară. Pentru român, telefonul mobil reprezintă un statement. Am văzut vânzătoare în magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu deşi eu poate câştig de 30 de ori mai mult. Ăsta e un mare mister! Cum ajunge un om cu salariu de 10 milioane să aibă un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el!
1. Obsesia "dacă ala nu face, de ce sa fac io?". Asta de obicei e completată şi cu o doză de mândrie: "Ce? Sunt mai prost?!" .... DA!
Sunday, October 26, 2008
vigilante
Din nou despre deşeuri subumane.
Joi mi-am comandat la lucru o pizza. Când am coborât la poartă să o iau, l-am întrebat pe portar dacă nu are să îmi dea nimic de citit. De obicei se află pe acolo prostioare gen Şapte seri, numai bune de frunzărit cu o felie de Pizza Funghi în mână. Şapte seri nu era, dar mi-a dat omul din alt teanc două ziare. Bad idea, eu chiar aveam poftă de pizza aia.
Bad idea pentru că ochiul meu cade pe următorul titlu din Adevărul de seară: "Poliţist timişorean, traficant de minore":
În articol tronează si o poză a respectivului exemplar de deşeu subuman, pe targă, în mare suferinţă. Creştere tensională, cică. A leşinat. Sărăcuţul, o fi sensibil... prea mult stres pe capul lui, presupun... Da' crăpi dracului, javră. Că eşti plătit din banii mei ca să faci să ajungă după gratii scursurile ca tine.
A propos, îmi place şi termenul ăsta politically correct de comerţ/trafic de carne vie. Traficul de carne vie e ăla când trece un tir plin de vaci sau porci, de duhneşte şoseaua în urma lui, iar comerţ cu carne vie fac pet shop-urile care vând hamsteri şi canari. Mă iertaţi, dar vânzarea de oameni (al cărei concept în sine este strigător la cer şi căreia i se adaugă o întreagă paletă de alte infracţiuni - răpire, sechestrare, privare de libertate, şantaj, viol, vătămare corporală, supunere la muncă forţată, proxenetism şi cum le-o mai fi zicând tuturor în păsăreasca juridică) se practica într-o orânduire socială numită sclavagism. Este practicarea în continuare a sclaviei, deci ce e cu mănuşile alea de catifea - al cui auz şi simţ estetic nu avem voie să îl deranjăm cu cuvinte "tari"?
Revenind la amocul care mă apucă în situaţii din astea, am avut un mic high imaginându-mi că domnul poliţist a avut parte de o audiere ca în filmele cu duri, cu bocanci încasaţi în... locurile sensibile. Am uitat pe moment că el este un sensibil care leşină de stres. A propos, domnule poliţist (şi zău, scuip cuvântul când îl pronunţ în legătură cu un asemenea specimen de deşeu), aţi citit chestia asta pompoasă pe site-ul Poliţiei Române? " Din 1990, Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranţa persoanelor, a colectivităţilor, drepturilor legitime ale cetăţenilor, precum şi a altor drepturi prevăzute în acte internaţionale la care România este parte.". Vă spun ceva cuvintele alea - siguranţă, drepturi legitime, bla-bla?
Eh, aşa cum domnului poliţist i se, pe româneşte, rupe de siguranţă şi drepturi, aşa mi se rupe mie de drepturile unor asemenea specimene. Şi copil intoxicat de filme americane fiind, mă văd transformându-ma în ceva alde Bruce Willis şi cărând bocanci în mutrele unor asemenea indivizi până obosesc.
Da ştiu, the good guys never do that. Pentru că făptaşii trebuie să răspundă în faţa justiţiei, că nu suntem cu nimic mai buni decât ei dacă îi "executăm". Atât că nu consider aşa o creatură om, ci deşeu. Iar deşeurile se aruncă în groapa de gunoi şi se incinerează.
După ce îmi revin din mica reverie şi îmi dau jos mantia imaginară de vigilante neîndurător, nu îmi râmâne decât să încerc să mănânc totuşi pizza şi să mă reapuc de lucru. Că am de lucrat, ca să iau un salariu din care să plătesc impozite, din care sunt plătiţi poliţiştii care îmi asigură siguranţa şi drepturile şi din care li se dă de mâncare în închisori celor care fac "comerţ cu carne vie".
Joi mi-am comandat la lucru o pizza. Când am coborât la poartă să o iau, l-am întrebat pe portar dacă nu are să îmi dea nimic de citit. De obicei se află pe acolo prostioare gen Şapte seri, numai bune de frunzărit cu o felie de Pizza Funghi în mână. Şapte seri nu era, dar mi-a dat omul din alt teanc două ziare. Bad idea, eu chiar aveam poftă de pizza aia.
Bad idea pentru că ochiul meu cade pe următorul titlu din Adevărul de seară: "Poliţist timişorean, traficant de minore":
Agentul Vasile Drăgan e acuzat că a vândut o fată cu 800 euro. Poliţistul a fost adus cu o ambulanţă, azi dimneaţa, la Tribunalul Timiş, judecătorii urmând să stabilească dacă îl vor aresta preventiv pentru 29 zile. Agentul Secţiei 4 Poliţie din Timişoara este cercetat de procurorii DIICOT pentru trafic de persoane. Suspectat că este implicat în comerţul cu carne vie, acestuia i s-a făcut rău, ieri după-amiază, in timp ce era audiat de anchetatori.
În articol tronează si o poză a respectivului exemplar de deşeu subuman, pe targă, în mare suferinţă. Creştere tensională, cică. A leşinat. Sărăcuţul, o fi sensibil... prea mult stres pe capul lui, presupun... Da' crăpi dracului, javră. Că eşti plătit din banii mei ca să faci să ajungă după gratii scursurile ca tine.
A propos, îmi place şi termenul ăsta politically correct de comerţ/trafic de carne vie. Traficul de carne vie e ăla când trece un tir plin de vaci sau porci, de duhneşte şoseaua în urma lui, iar comerţ cu carne vie fac pet shop-urile care vând hamsteri şi canari. Mă iertaţi, dar vânzarea de oameni (al cărei concept în sine este strigător la cer şi căreia i se adaugă o întreagă paletă de alte infracţiuni - răpire, sechestrare, privare de libertate, şantaj, viol, vătămare corporală, supunere la muncă forţată, proxenetism şi cum le-o mai fi zicând tuturor în păsăreasca juridică) se practica într-o orânduire socială numită sclavagism. Este practicarea în continuare a sclaviei, deci ce e cu mănuşile alea de catifea - al cui auz şi simţ estetic nu avem voie să îl deranjăm cu cuvinte "tari"?
Revenind la amocul care mă apucă în situaţii din astea, am avut un mic high imaginându-mi că domnul poliţist a avut parte de o audiere ca în filmele cu duri, cu bocanci încasaţi în... locurile sensibile. Am uitat pe moment că el este un sensibil care leşină de stres. A propos, domnule poliţist (şi zău, scuip cuvântul când îl pronunţ în legătură cu un asemenea specimen de deşeu), aţi citit chestia asta pompoasă pe site-ul Poliţiei Române? " Din 1990, Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranţa persoanelor, a colectivităţilor, drepturilor legitime ale cetăţenilor, precum şi a altor drepturi prevăzute în acte internaţionale la care România este parte.". Vă spun ceva cuvintele alea - siguranţă, drepturi legitime, bla-bla?
Eh, aşa cum domnului poliţist i se, pe româneşte, rupe de siguranţă şi drepturi, aşa mi se rupe mie de drepturile unor asemenea specimene. Şi copil intoxicat de filme americane fiind, mă văd transformându-ma în ceva alde Bruce Willis şi cărând bocanci în mutrele unor asemenea indivizi până obosesc.
Da ştiu, the good guys never do that. Pentru că făptaşii trebuie să răspundă în faţa justiţiei, că nu suntem cu nimic mai buni decât ei dacă îi "executăm". Atât că nu consider aşa o creatură om, ci deşeu. Iar deşeurile se aruncă în groapa de gunoi şi se incinerează.
După ce îmi revin din mica reverie şi îmi dau jos mantia imaginară de vigilante neîndurător, nu îmi râmâne decât să încerc să mănânc totuşi pizza şi să mă reapuc de lucru. Că am de lucrat, ca să iau un salariu din care să plătesc impozite, din care sunt plătiţi poliţiştii care îmi asigură siguranţa şi drepturile şi din care li se dă de mâncare în închisori celor care fac "comerţ cu carne vie".
Tuesday, October 21, 2008
prin ocheanul întors
Este titlul unui editorial.
Mai exact, editorialului lui Harris Wallmen, redactor şef al revistei lunare Photo Magazine. Da, dau banii pe aşa ceva. În afară de un ocazional Rebusache, de obicei când merg cu trenul sau o la fel de ocazională 100 mari personalităţi (sau aşa ceva), tot când merg cu trenul, este singura "bucată" de presă românească pe care o cumpăr.
Am vrut să spun că individul respectiv este un tip inteligent. Probabil cât se poate de adevărat, dar voi spune în schimb doar că este un tip pe placul meu. Le zice bine, dom'le. Nu ţin minte să fi citit vreun editorial al său cu care să nu fi fost de acord, la care să nu zic "da, măi... are dreptate" sau chiar "uite că şi ăsta zice ca mine".
Sincer, mă face să mă simt bine, aşa, ca mică perversitate de "mai sunt ca mine, not all is lost". Perversitate pentru că 1) nu sunt eu neapărat punctul de referinţă pentru idei/opinii/principii sănătoase într-o lume nebună şi 2) editorialele lui au adesea rezonanţa unei palme. O palmă izvorâtă dintr-un sentiment de revoltă vis-a-vis de o stare de fapt (cel mai adesea creată de semeni), dată unui obraz mult prea nesimţitor. O palmă trasă cu sete, din suflet, răsunătoare... însă răsunătoare într-un mediu limitat, aş îndrăzni să spun. O văd şi o aud din ăştia ca mine care se bucură că mai sunt şi alţii ca ei, iar pe cei care o încasează nu cred că îi ustură cum ar trebui, pentru că nu prea îi văd genul de oameni care cumpără reviste de fotografie. Sau cărora le pasă de ceea ce le spune un tip inteligent. Pardon, un tip pe placul meu.
Ca întotdeauna, editorialul din octombrie este legat de o serie de fotografii / un artist prezentat în paginile revistei. De această dată, Walter Rosenblum cu ceea ce Wallmen numeşte "copilăria capitalismului" în America. Pornind de la imaginea copiilor din fotografiile respective, urmând paralela cu propria copilărie, apoi cu ceea ce înseamnă copilăria astăzi, făgaşul gândurilor ajunge pe undeva pe aici:
Este ceea ce am gândit de atâtea ori când venea vorba de "cum eram noi când eram copii" şi "cum sunt ăştia de acum", după care urma inevitabil o nostalgie difuză şi sentimentul că am pierdut ceva, pentru totdeauna.
Ca de obicei, Wallmen găseşte o rază de speranţă. Şi tot ca de obicei, posibilitatea de salvare este undeva în mâinile oamenilor. Atât că eu încrederea în oameni, şi ca specie şi în foarte mare măsură ca indivizi, am pierdut-o aproape la fel de definitiv, undeva, cândva, cumva (nu cunosc mai deloc circumstanţialele astea). Ceea ce pe mine personal, spre deosebire de editor, mă face să o consider şansele de "mântuire" din mocirla actuală (în orice sens şi în toate sensurile) tinzând spre zero...
PS: Textul integral al editorialului aici.
Mai exact, editorialului lui Harris Wallmen, redactor şef al revistei lunare Photo Magazine. Da, dau banii pe aşa ceva. În afară de un ocazional Rebusache, de obicei când merg cu trenul sau o la fel de ocazională 100 mari personalităţi (sau aşa ceva), tot când merg cu trenul, este singura "bucată" de presă românească pe care o cumpăr.
Am vrut să spun că individul respectiv este un tip inteligent. Probabil cât se poate de adevărat, dar voi spune în schimb doar că este un tip pe placul meu. Le zice bine, dom'le. Nu ţin minte să fi citit vreun editorial al său cu care să nu fi fost de acord, la care să nu zic "da, măi... are dreptate" sau chiar "uite că şi ăsta zice ca mine".
Sincer, mă face să mă simt bine, aşa, ca mică perversitate de "mai sunt ca mine, not all is lost". Perversitate pentru că 1) nu sunt eu neapărat punctul de referinţă pentru idei/opinii/principii sănătoase într-o lume nebună şi 2) editorialele lui au adesea rezonanţa unei palme. O palmă izvorâtă dintr-un sentiment de revoltă vis-a-vis de o stare de fapt (cel mai adesea creată de semeni), dată unui obraz mult prea nesimţitor. O palmă trasă cu sete, din suflet, răsunătoare... însă răsunătoare într-un mediu limitat, aş îndrăzni să spun. O văd şi o aud din ăştia ca mine care se bucură că mai sunt şi alţii ca ei, iar pe cei care o încasează nu cred că îi ustură cum ar trebui, pentru că nu prea îi văd genul de oameni care cumpără reviste de fotografie. Sau cărora le pasă de ceea ce le spune un tip inteligent. Pardon, un tip pe placul meu.
Ca întotdeauna, editorialul din octombrie este legat de o serie de fotografii / un artist prezentat în paginile revistei. De această dată, Walter Rosenblum cu ceea ce Wallmen numeşte "copilăria capitalismului" în America. Pornind de la imaginea copiilor din fotografiile respective, urmând paralela cu propria copilărie, apoi cu ceea ce înseamnă copilăria astăzi, făgaşul gândurilor ajunge pe undeva pe aici:
Primul lucru la care sunt buni banii este pentru înălţarea zidurilor: la case, la grădini, între oameni. Copiii nu mai au cu cine să se joace. Copiii jinduiesc la jucăriile celuilalt, la hainele lui, la dulciuri şi excursii.
Curând vor ajunge cu toţii să aibă suficient, dar zidurile sunt deja atât de înalte încât nu îl mai poţi găsi pe celălalt. Isteria creată de dorinţa de înavuţire creează numai orbi la tot şi la toate, în goana după mai mult. Nu sunt foarte greu de observat. Ieşiţi doar pe străzi şi contemplaţi pentru câteva clipe oamenii care vă înconjoară. Indivizi bogaţi şi indivizi care vor să fie bogaţi.
Este ceea ce am gândit de atâtea ori când venea vorba de "cum eram noi când eram copii" şi "cum sunt ăştia de acum", după care urma inevitabil o nostalgie difuză şi sentimentul că am pierdut ceva, pentru totdeauna.
Ca de obicei, Wallmen găseşte o rază de speranţă. Şi tot ca de obicei, posibilitatea de salvare este undeva în mâinile oamenilor. Atât că eu încrederea în oameni, şi ca specie şi în foarte mare măsură ca indivizi, am pierdut-o aproape la fel de definitiv, undeva, cândva, cumva (nu cunosc mai deloc circumstanţialele astea). Ceea ce pe mine personal, spre deosebire de editor, mă face să o consider şansele de "mântuire" din mocirla actuală (în orice sens şi în toate sensurile) tinzând spre zero...
PS: Textul integral al editorialului aici.
Subscribe to:
Posts (Atom)
