flashback

n-am chef. n-am chef prea mare nici sa potez, da' nici ceva mai breaz nu am de facut (ma rog, as avea, da' n-am chef, nu ma faceti sa ma tot repet).

deci ar trebui sa incep cu "draga jurnalule, astazi am..." si sa va spun ca azi am fost la o inmormantare. cine stie, cunoaste cat de mult 'ador' ocaziile astea, cum ma irita predicile si socializing-ul de pe acolo pana la punctul in care urlu (in tacere, doar in capul meu, of course, ca mai toate urletele mele), cum ma apuca pe deasupra o revolta surda si metafizica impotriva implacabilului ontologic (da, stiu ca aberez grav de tot, delirez chiar, dar let's face it - e modul meu de a supralicita la faze din astea absolut cretine... unul din ele) si cum de fiecare data zic 'never again' (in ciuda 'predicii mele recente cum ca 'never again'-urile sunt ca 'ever after'-urile, adica inexistente) (si da, stiu ca folosesc foarte multe paranteze si devieri de la subiect, dar cu ce-s eu de vina daca voi le cititi. data viitoare le bag note de subsol sa nu va mai incurce, na!).

Acuma nu stiu daca sa va mai spun ca s-a intamplat exact cui nu ar fi trebuit sa se intample (desi e aproximativ departe de mine gandul cum ca ar trebui sa se intample cuiva), ca era o fata tanara, ca nascuse nu demult, ca sunt multi cei care o plang. Si nu stiu daca sa va spun ca de fapt nu "s-a intamplat", ci ca fata respectiva s-a sinucis. Nu am nici cea mai mica intentie sa intru in de ce-uri sau alte ipoteze, supozitii si circumstante sau in cine ce ar fi putut face pentru a preveni asta. Si nici sa pseudo-filosofez pe marginea suicidului in sine. Am spus cu alte ocazii ca atata timp cat are discernament, dreptul omului de a alege/decide/se exprima, cu atat mai mult in ceea ce priveste propria-i persoana, este sfant si este ceea ce il defineste sine qua non ca om. Punct.

O sa va spun doar ca mi-am adus aminte de una din primele discutii in grupul nostru - cele cateva colege de pe marginea gropii si cea dinauntrul ei, in anul I de facultate, intr-o marti dimineata in locul cursului de la ora 8:00, pentru ca proful lipsea. Primisem cadou de ziua mea doua carti, iar una dintre ele o citea o colega - o si avea la ea - si spunea ca e faina (da, este). Iar Ea a spus atunci "Oa, pai atunci trebuie sa o citesc si eu. Mai ales ca e despre mine". Pe atunci inca a fost o glumitza neagra pe care am tratat-o ca atare. Ieri, amintirea respectiva m-a lovit in plex. Cartea era Veronica se hotaraste sa moara a lui Coelho.